Blog

Conflictul dintre generații nu este o noutate; fiecare epocă și-a trăit tensiunile dintre tineri și vârstnici. Totuși, astăzi, decalajul pare mai pronunțat ca oricând. Noile generații par greu de înțeles pentru cele vechi: comportamentele, valorile, limbajul și modul de raportare la viață sunt percepute ca stranii, superficiale sau chiar periculoase.

Afinitatea pentru comunism nu este doar o opțiune politică sau nostalgie istorică, ci un fenomen mult mai complex, care reflectă nevoi psihologice fundamentale, dinamici inconștiente și căutări spirituale. În ciuda faptului că regimul comunist a fost ateu și represiv față de religie, el a preluat funcții care, în alte contexte, aparțin credinței: promisiunea unui viitor mai bun, idealul egalității universale și iluzia unei comunități perfecte.

Divorțul nu este doar o despărțire între doi oameni. Este moartea unei relații, stingerea unei povești comune, dispariția unui „noi” care, pentru o vreme, a fost centrul vieții. Și, ca orice moarte, lasă în urmă durere, gol și amintiri. Diferența este că, spre deosebire de moarte, divorțul nu are un ritual. Nu există o ceremonie colectivă care să dea un sens pierderii, nu există o comunitate care să recunoască oficial suferința. Este, de aceea, un doliu fără ritual.

Banii sunt, în esență, mai mult decât o convenție economică sau un instrument de schimb. Ei reprezintă o formă de energie care circulă între oameni, dându-le posibilitatea de a materializa idei, dorințe și valori.Modul în care ne raportăm la bani reflectă nu doar educația financiară, ci și dimensiuni psihologice profunde și atitudini spirituale inconștiente.

În lumea modernă, omul trăiește adesea într-un dezechilibru între ceea ce simte și ceea ce exprimă. Emoțiile – furia, frica, tristețea, vinovăția, rușinea – atunci când nu își găsesc un limbaj conștient, se convertesc adesea în limbajul corpului. În acest sens, boala nu este doar o anomalie biologică, ci și o expresie simbolică a conflictelor emoționale și inconștiente.

Expresii precum „bătaia e ruptă din rai” sau „am crescut și noi așa și n-am pățit nimic” au perpetuat ideea că lovirea copilului ar putea fi o modalitate legitimă de educație. Totuși, cercetările psihologice și neuroștiințifice actuale arată clar că bătaia, sub orice formă, produce consecințe negative majore asupra dezvoltării emoționale, cognitive și sociale a copilului.

Ideea de „inconștient” nu este nouă: filosofia, literatura și medicina au intuit dintotdeauna existența unor forțe psihice necunoscute. Însă Freud, la începutul secolului XX, a transformat această intuiție într-o teorie sistematică și într-o metodă terapeutică — psihanaliza. Pentru Freud, inconștientul este un sistem dinamic, populat de dorințe, amintiri și conflicte refulate, care continuă să ne influențeze viața fără ca noi să fim conștienți de ele.

Problematica violenței domestice ridică adesea întrebarea tulburătoare: „De ce femeile rămân lângă cel care le rănește?”. Răspunsul nu este niciodată simplu. A reduce fenomenul la o lipsă de voință sau curaj înseamnă a ignora complexitatea profundă a dinamicii psihologice, inconștiente și sociale implicate.

Catastrofizarea este o formă de gândire în care ne imaginăm automat cel mai rău scenariu posibil. Mintea noastră ne spune că sigur se va întâmpla ceva rău, chiar dacă nu avem dovezi pentru asta.

Trauma bond (sau legătura traumatică) este un tip de atașament psihologic intens și disfuncțional care se dezvoltă între o victimă și agresorul său în contexte de abuz, mai ales când abuzul este intermitent și combinat cu momente de aparentă grijă sau afecțiune. Acest fenomen este frecvent întâlnit în relațiile abuzive — de cuplu, familiale sau chiar în cadrul unor grupuri coercitive (secte, relații cu lideri autoritari etc.).

Trăim într-o eră a suprasaturării informaționale, în care adevărul este adesea diluat, iar opiniile se confundă cu faptele. În acest context, gândirea critică nu mai este un lux intelectual, ci o necesitate vitală pentru sănătatea psihică, claritatea morală și discernământul personal.

În tăcerea profundă a cabinetului, printre gesturi reținute și cuvinte ce caută sens, psihanalistul ascultă nu doar gândirea pacientului, ci și ecoul surd al unei simțiri adesea reprimate. Relația dintre simțire și gândire este un nucleu profund al procesului psihic, iar abordarea psihanalitică o revelează ca pe o tensiune vitală între afect și reprezentare, între corp și simbol, între pre-verbal și discursiv.

Când vorbim despre diagnostic în psihologie sau psihiatrie, ne gândim adesea la etichete precum depresie, anxietate, tulburare de personalitate și altele. Psihanaliza privește diagnosticul într-un mod diferit și mult mai profund. Mai mult decât simptome, în psihanaliză, diagnosticul nu se oprește la enumerarea acestora (cum ar fi tristețea, frica, obsesiile etc.). El încearcă să răspundă la întrebarea: de ce suferă această persoană în felul acesta?

Când vorbim despre diagnostic în psihologie sau psihiatrie, ne gândim adesea la etichete precum depresie, anxietate, tulburare de personalitate și altele. Psihanaliza privește diagnosticul într-un mod diferit și mult mai profund. Mai mult decât simptome, în psihanaliză, diagnosticul nu se oprește la enumerarea acestora (cum ar fi tristețea, frica, obsesiile etc.). El încearcă să răspundă la întrebarea: de ce suferă această persoană în felul acesta?

Ideea de suflet pereche este una dintre cele mai fascinante și încărcate de speranță credințe din cultura noastră. Ne atrage tocmai pentru că vorbește despre o legătură unică, predestinată, în care cineva „ne completează”, ne vede și ne iubește în esența noastră. Dar ce înseamnă, de fapt, acest concept? Și cât este mit, cât este psihologie și cât proiecție inconștientă?

Există relații care, la început, par de o intensitate magnetică: atracția este fulgerătoare, pasiunea copleșitoare, iar sentimentul de „a fi găsit, în sfârșit, pe cineva care mă înțelege” devine aproape mistuitor. Acest tip de conexiune apare frecvent între o persoană cu trăsături narcisice accentuate și un partener cu o structură de personalitate dependentă.

Într-o lume care glorifică conectivitatea, performanța și expunerea, solitudinea a devenit o stare aproape suspectă. Ne temem de ea ca de o boală: o asociem cu tristețea, marginalizarea, eșecul relațional. Și totuși, departe de agitația exterioară, acolo unde nu mai e nimeni care să ne valideze sau să ne distragă, începe adevărata întâlnire cu sinele.

Sindromul de stres posttraumatic (PTSD) este o reacție psihologică normală la o experiență anormal de dureroasă. Poate apărea după ce o persoană a trecut printr-un eveniment traumatic – cum ar fi un accident, o agresiune, un deces brusc sau o catastrofă – sau după expunerea repetată la traume (de exemplu, în copilărie sau în relații abuzive).

Durerea sufletului nu are ecograf, dar se simte adânc. Nu sângerează, dar paralizează. Nu se vede la RMN, dar macină zi după zi, noapte după noapte. E durerea tăcută, invizibilă, deseori negată sau neînțeleasă – de ceilalți, dar mai ales de noi înșine.

De la prima respirație, ființa umană este relațională. Nu existăm în vid, ci ne constituim psihologic prin relații semnificative, în special prin relațiile de atașament. Aceste legături nu sunt doar afective – ele devin matrici interioare, reprezentări interne ale celuilalt, ale sinelui și ale modului în care suntem sau nu iubiți.

Frica este una dintre cele mai arhaice și universale trăiri umane. Este o emoție de bază, dar și un simptom psihic complex, o fantasmă inconștientă, un strigăt al sinelui în fața pericolului — real sau simbolic. Psihic vorbind, frica este atât reacție, cât și structură.

Banii pot funcționa ca o extensie a identității: ceea ce cumpărăm, unde locuim, cum ne prezentăm în lume. Psihologia consumului ne arată că, adesea, achizițiile sunt motivate de nevoia de validare, statut sau apartenență. De aici rezultă și fenomenul debt-shame – rușinea legată de împrumuturi sau de lipsa de succes financiar, frecvent întâlnită în culturile axate pe performanță.

Crima urmată de sinucidere (homicid-suicid) este una dintre cele mai tulburătoare forme de acting-out psihic. Aceasta nu este doar o expresie extremă a violenței, ci și o manifestare profundă a suferinței psihice, în care subiectul distruge simultan obiectul iubit și pe sine.

Există persoane care par „bine”. Sunt active, sociabile, implicate profesional, uneori chiar excesiv de grijulii sau performante. Zâmbesc, muncesc, funcționează. Și totuși, în adâncul lor, ceva e gol, tăcut, nemărturisit. Trăiesc o depresie mascată – o suferință psihică reală, dar invizibilă, pentru ceilalți și, adesea, chiar pentru ele însele.

În cabinetul de psihologie, durerea nu se exprimă întotdeauna în cuvinte directe. Uneori apare ca neliniște difuză, oboseală inexplicabilă, iritabilitate, insomnie sau o tristețe tăcută. Sunt oameni care spun: „Nu-mi lipsește nimic concret, dar parcă nu mai simt viața.” Acesta este adesea semnul unui dezechilibru mai profund – nu doar psihologic, ci și sufletesc.

Execuția soților Ceaușescu în ziua de Crăciun a anului 1989 a fost, fără îndoială, un moment de cotitură istorică și politică. Dar dincolo de aspectele juridice și sociale, acest eveniment a funcționat ca un act simbolic de o intensitate psihică extremă: o „ucidere a tatălui” în sens psihanalitic, care a lăsat urme adânci în inconștientul colectiv românesc. Astăzi, la mai bine de trei decenii de la acea zi, furia difuză, neîncrederea cronică în autoritate și dorința de schimbare cu orice preț pot fi citite ca simptome ale unei traume nespuse și neelaborate.

Infidelitatea a fost dintotdeauna un subiect tensionat și complex în relațiile de cuplu. Dincolo de aspectele sociale, morale sau legale, psihanaliza oferă o înțelegere profundă a resorturilor inconștiente care pot conduce la trădarea fidelității. Una dintre dimensiunile relevante în acest context este narcisismul – nu doar ca trăsătură de personalitate, ci ca o structură profundă a sinelui, modelată încă din copilărie.

Am stat de vorbă cu psihologul și psihanalaista Laura Dobrescu, printre altele, despre iubirea modernă, rădăcinile creativității și inteligența artificială. Mai jos puteți citi rămășițele unei conversații fructuoase de după-amiază: „Am ales să fac ceea ce era deja în mine”