Disocierea ca mecanism de supraviețuire: o perspectivă psihanalitică și traumatologică

Disocierea ca mecanism de supraviețuire: o perspectivă psihanalitică și traumatologică. Disocierea reprezintă unul dintre cele mai complexe mecanisme de apărare ale psihicului uman, manifestându-se ca răspuns adaptativ la experiențe traumatice copleșitoare. Prezentul articol examinează disocierea din perspectivă psihanalitică și traumatologică, argumentând că, în origine, aceasta constituie o strategie de supraviețuire psihică, iar nu o disfuncție primară. Sunt analizate mecanismele neurobiologice și psihologice implicate, impactul disocierii cronice asupra dezvoltării sinelui și procesul terapeutic de integrare. Concluziile subliniază necesitatea unei abordări non-patologizante a disocierii în contextul clinic. Disocierea reprezintă un fenomen psihologic complex, descris în literatura de specialitate ca o întrerupere a proceselor normale de integrare a conștiinței, memoriei, identității și percepției (American Psychiatric Association [APA], 2013). Deși clasificările diagnostice contemporane o situează preponderent în sfera psihopatologiei, o perspectivă mai nuanțată, susținută de cercetările din domeniul traumatologiei și psihanalizei relaționale, evidențiază că disocierea își are rădăcinile într-un răspuns adaptativ al psihicului la experiențe care depășesc capacitatea de procesare a individului (Van der Hart et al., 2006). Înțelegerea disocierii exclusiv ca simptom riscă să obscurizeze funcția sa originară: aceea de a proteja coerența psihică și funcționarea de bază a individului în condiții de amenințare extremă (Herman, 1992).

Prezentul articol propune o lectură integrativă a disocierii, traversând contribuțiile lui Pierre Janet, ale psihanalizei obiect-relaționale, ale neurobiologiei interpersonale și ale traumatologiei contemporane.

1. Fundamente istorice și teoretice:

2.1 Pierre Janet și dezagregarea psihologică.

Prima descriere sistematică a disocierii aparține psihiatrului francez Pierre Janet (1889), care a introdus conceptul de désagrégation psychologique pentru a descrie scindarea unității conștiinței în urma experiențelor traumatice. Janet a observat că pacienții săi nu puteau integra anumite amintiri, emoții sau senzații în fluxul conștient al experienței, acestea manifestându-se ulterior sub formă de simptome somatice, amnezii sau stări alterate de conștiință (Van der Hart & Dorahy, 2009). Contribuția lui Janet rămâne fundamentală prin aceea că nu a tratat disocierea ca pe o patologie a voinței sau a caracterului, ci ca pe un eșec al funcției de sinteză ,capacitatea psihicului de a integra experiența într-un tot coerent (Janet, 1907, apud Van der Hart & Dorahy, 2009).

2.2 Perspectiva psihanalitică.

Freud (1894/1962) a abordat mecanisme similare prin conceptele de represiune și clivaj, deși a rezervat disocierii un rol mai puțin central decât Janet. Școala obiect-relațională britanică, în special Ronald Fairbairn (1952), a elaborat ulterior un model în care scindarea eului (ego splitting) constituie răspunsul fundamental al psihicului la trauma timpurie: copilul abuzat sau neglijat nu poate integra imaginea unui obiect simultan iubitor și persecutor, și astfel fragmentează atât reprezentarea obiectului, cât și pe cea a sinelui. Ferenczi (1933/1980) a fost printre primii psihanalisti care au atras atenția asupra traumei reale nu doar a celei fantasmatice și a descris cu precizie mecanismul prin care copilul, în fața unui adult abuziv, se identifică cu agresorul și se retrage din propria experiență, un proces pe care l-a numit clivajul sinelui traumatizat.

2.3 Modelul structural al disocierii personalității:

Van der Hart, Nijenhuis și Steele (2006) au propus Teoria Structurală a Disocierii Personalității (TSDP), un model comprehensiv care descrie modul în care trauma cronică produce o fragmentare a personalității în două sisteme funcționale distincte: partea aparent normală a personalității (ANP), orientată spre funcționarea cotidiană, și partea emoțională a personalității (EP), purtătoare a memoriilor și emoțiilor traumatice neintegrate. Acest model depășește dihotomia simplistă disociat/nedisociat și oferă un cadru clinic de mare utilitate practică.

3. Disocierea ca răspuns adaptativ.

3.1 Contextul traumei timpurii:

Înțelegerea disocierii ca mecanism de supraviețuire devine cu deosebire relevantă în contextul traumelor timpurii, în special al celor produse în cadrul relațiilor de atașament. Când sursa amenințării este chiar figura de atașament părintele sau îngrijitorul de care copilul depinde pentru supraviețuire fizică și emoțională psihicul se confruntă cu o dilemă structurală: nu poate nici fugi, nici lupta, nici integra experiența traumatică fără a distruge legătura de atașament necesară supraviețuirii (Liotti, 2004). În acest context, disocierea devine singura soluție psihic viabilă: experiența traumatică este capsulată, separată de conștiința obișnuită, permițând copilului să continue să funcționeze și să mențină legătura cu îngrijitorul (Herman, 1992). Main și Hesse (1990) au demonstrat empiric că părinții care provoacă frică copilului produc un tipar de atașament dezorganizat, asociat cu rate ridicate de disociere la vârstele ulterioare.

3.2 Neurobiologia disocierii:

Cercetările neurobiologice contemporane au adus argumente solide pentru înțelegerea disocierii ca răspuns fiziologic la amenințare. Porges (2011), prin Teoria Polivagală, descrie un continuum al răspunsurilor sistemului nervos autonom la pericol: mobilizare (luptă/fugă), imobilizare (îngheț/colaps) și angajare socială. Disocierea corespunde, în acest model, stărilor de imobilizare extremă o retragere profundă a sistemului nervos dinspre prezență și spre o stare de minimizare a amenințării percepute. Van der Kolk (2014) a argumentat că trauma și disocierea nu sunt exclusiv fenomene mentale, ci sunt inscrise somatic: tensiunile musculare cronice, răspunsurile de înghețare, alexitimia și deconectarea de propriul corp pot fi înțelese ca urme corporale ale unor disocieri vechi, persistând mult după ce evenimentele traumatice au încetat.

4. Consecințele disocierii cronice:

4.1 Impactul asupra identității și memoriei.

Disocierea cronică afectează în mod semnificativ coerența narativă a sinelui. Persoanele cu istorii traumatice marcate de disociere descriu adesea o senzație de discontinuitate a identității, lacune mnezice, stări emoționale ce par aparținând unor „persoane diferite” și o dificultate de a construi un fir narativ coerent al propriei vieți (Bromberg, 1998). Bromberg (1998) descrie sinele sănătos nu ca pe o structură unitară, ci ca pe o multiplicitate negociată capacitatea de a trece fluid între stări diferite ale eului, menținând în același timp un sentiment de continuitate. Disocierea patologică perturbă tocmai această negociere.

4.2 Disocierea și relațiile interpersonale:

Efectele disocierii se extind dincolo de viața intrapsihică, afectând profund calitatea relațiilor interpersonale. Studii longitudinale au demonstrat că tiparul de atașament dezorganizat ,asociat cu disocierea ,prezice dificultăți relaționale semnificative la vârsta adultă, incluzând instabilitate emoțională, dificultăți de reglare în relații și vulnerabilitate crescută la revictimizare (Lyons-Ruth & Jacobvitz, 2008).

5. Procesul terapeutic de integrare:

5.1 Modelul fazic al tratamentului

Consensul actual în traumatologie recomandă o abordare fazică a tratamentului disocierii, structurată în trei etape (Herman, 1992; ISSTD, 2011)

Faza I

Stabilizarea vizează construirea unui sentiment de siguranță intern și extern, dezvoltarea capacităților de reglare emoțională și psihoeducarea cu privire la efectele traumei. Fără o bază solidă de stabilitate, orice intervenție mai profundă riscă să destabilizeze și mai mult sistemul psihic.

Faza II

Procesarea traumei implică apropierea graduală, în condiții de siguranță terapeutică, de materialul disociat ,amintiri, emoții, senzații corporale ,cu scopul de a-l integra în narrativul conștient al experienței de viață.

Faza III

Integrarea și reconectarea urmărește refacerea unui fir narativ coerent al identității, în care experiența traumatică devine parte a poveștii de viață, nu o discontinuitate care o fracturează.

5.2 Rolul relației terapeutice:

Cercetările contemporane subliniază că relația terapeutică nu este doar cadrul în care are loc vindecarea ea este mecanismul central al vindecării (Schore, 2012). Prin experiența repetată a unui contact emoțional autentic, previzibil și neinvaziv, pacientul cu disociere cronică are ocazia de a repara, la nivel implicit, tiparele relaționale care au stat la originea traumei. Schore (2012) argumentează că psihoterapia traumei eficientă operează în primul rând la nivelul comunicării implicite, non-verbale, de la emisfera dreaptă la emisfera dreaptă tocmai nivelul la care disocierea și-a lăsat amprenta cea mai profundă.

Bibliografie:

American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed.). https://doi.org/10.1176/appi.books.9780890425596

Bromberg, P. M. (1998). Standing in the spaces: Essays on clinical process, trauma, and dissociation. Analytic Press.

Fairbairn, W. R. D. (1952). Psychoanalytic studies of the personality. Tavistock Publications.

Ferenczi, S. (1980). Confusion of tongues between adults and the child (J. Dupont, Ed.). Karnac Books. (Lucrare originală publicată în 1933)

Herman, J. L. (1992). Trauma and recovery: The aftermath of violence — from domestic abuse to political terror. Basic Books.

Sursa foto: freepik.com, pexels.com, unsplash.com