Blog - Când copilul interior conduce viața adultului

Rănile timpurii care continuă să vorbească prin adultul de astăzi

Când copilul interior conduce viața adultului…

În fiecare adult trăiește și copilul care a fost cândva. Copilul care a avut nevoie să fie văzut, protejat, iubit și înțeles. Uneori, aceste nevoi au primit un răspuns suficient de bun. Alteori, au rămas suspendate într-o așteptare fără sfârșit.

Anii trec, corpul crește, viața se schimbă, dar anumite fragmente emoționale pot rămâne fixate în timpul în care s-a produs rana. Iar atunci când prezentul atinge acea rană, nu mai reacționează doar adultul de astăzi. Reacționează și copilul de atunci.

Când prezentul deschide o ușă către trecut:

Adultul poate ști că o întârziere nu înseamnă abandon, dar copilul interior simte că a fost din nou uitat. Adultul poate înțelege că o critică nu îi anulează valoarea, dar copilul din el retrăiește rușinea de a nu fi fost niciodată suficient. Adultul poate vedea că partenerul are nevoie de spațiu, dar copilul interior percepe distanța ca pe o amenințare: „Nu mă mai iubește. Mă va părăsi.”

În acele momente, reacția devine mai intensă decât situația prezentă. O tăcere este trăită ca respingere. O limită este simțită ca lipsă de iubire. O neînțelegere se transformă într-o catastrofă emoțională. Nu pentru că omul este „prea sensibil”, ci pentru că prezentul a deschis o ușă către o experiență veche, încă neelaborată.

Trecutul care se repetă în relații:

Din perspectivă psihanalitică, trecutul nu dispare pur și simplu. El continuă să existe în lumea noastră internă și să influențeze alegerile, relațiile și felul în care interpretăm realitatea. Ceea ce nu a putut fi înțeles și integrat tinde să fie repetat.

Astfel, adultul poate căuta inconștient oameni indisponibili emoțional, sperând ca, de această dată, să obțină iubirea pe care nu a primit-o cândva. Poate rămâne în relații dureroase, nu pentru că îi place suferința, ci pentru că familiarul este confundat cu siguranța. Poate încerca să salveze pe toată lumea, cu speranța inconștientă că va deveni indispensabil și nu va mai putea fi abandonat.

Măștile copilului rănit

Alteori, copilul interior se ascunde în spatele perfecționismului. Adultul muncește excesiv, controlează totul și nu își permite să greșească, pentru că undeva în el persistă convingerea: „Voi fi iubit doar dacă sunt impecabil.”

Se poate ascunde și în spatele independenței rigide. Omul declară că nu are nevoie de nimeni, evită vulnerabilitatea și pleacă înainte de a putea fi părăsit. În realitate, nu absența nevoii îl conduce, ci teama că nevoia sa nu va primi niciodată un răspuns.

Copilul interior poate vorbi și prin gelozie, furie disproporționată, nevoia permanentă de validare, teama de conflict, dificultatea de a spune „nu” sau incapacitatea de a primi iubire fără suspiciune. În spatele adultului care controlează poate exista un copil care s-a simțit neputincios. În spatele adultului care se agață poate exista un copil lăsat singur. În spatele celui care respinge poate exista un copil care a învățat că apropierea rănește.

Când partea rănită preia conducerea

Problema nu este existența copilului interior. El păstrează sensibilitatea, spontaneitatea, imaginația și capacitatea noastră de a ne bucura. Dificultatea apare atunci când partea rănită preia conducerea, iar adultul nu mai poate diferenția între ceea ce se întâmplă acum și ceea ce s-a întâmplat cândva.

Vindecarea nu înseamnă să eliminăm acest copil și nici să învinovățim la nesfârșit trecutul. Înseamnă să putem recunoaște cine reacționează în noi într-un anumit moment.

Este adultul care vede situația prezentă așa cum este? Sau este copilul care se teme că istoria se va repeta?

A avea grijă, fără a ceda conducerea:

În procesul terapeutic, omul începe să ofere cuvinte experiențelor care, în copilărie, au fost trăite doar ca teamă, rușine, furie sau singurătate. Învață să observe repetițiile, să distingă trecutul de prezent și să nu mai ceară inconștient relațiilor actuale să repare, cu orice preț, ceea ce a lipsit în cele timpurii.

A avea grijă de copilul interior nu înseamnă a-i permite să ia toate deciziile. Înseamnă ca adultul de astăzi să îi poată spune:

„Îți înțeleg frica. Știu de unde vine. Dar acum nu mai ești singur. Sunt aici și pot alege altfel.”

Maturizarea psihică începe atunci când nu ne mai abandonăm partea vulnerabilă, dar nici nu îi mai încredințăm conducerea întregii noastre vieți.

Pentru că trecutul poate explica felul în care am învățat să iubim, să ne apărăm sau să ne temem. Dar nu trebuie să rămână cel care decide, pentru totdeauna, în locul nostru.