De ce femeile abuzate nu pleacă de lângă abuzator?

Problematica violenței domestice

Problematica violenței domestice ridică adesea întrebarea tulburătoare: „De ce femeile rămân lângă cel care le rănește?”. Răspunsul nu este niciodată simplu. A reduce fenomenul la o lipsă de voință sau curaj înseamnă a ignora complexitatea profundă a dinamicii psihologice, inconștiente și sociale implicate.

Ciclul violenței și paradoxul atașamentului

Violența nu se manifestă permanent, ci în cicluri. După fazele de tensiune și agresiune, urmează perioade de „luna de miere”, în care agresorul promite schimbare, arată afecțiune sau regret. Acest ciclu menține speranța victimei și întărește paradoxul atașamentului: același om devine și sursa fricii, și sursa alinării.

În plan neurobiologic, alternează hormonii stresului (cortizol) cu neurotransmițători ai recompensei (dopamină, oxitocină), ceea ce creează o legătură asemănătoare dependenței.

Factori psihologici

• Stima de sine erodată – abuzul repetat sapă în identitatea victimei, până când ea ajunge să creadă că nu merită altceva.
• Internalizarea vinovăției – victima începe să creadă că ea provoacă violența și că, prin comportamentul ei, ar putea controla sau preveni agresiunile.
• Frica și controlul – abuzatorul cultivă teroarea subtilă: frica de represalii, frica de a pierde copiii, frica de a nu supraviețui singură.

Dimensiunea socială și culturală

Lipsa de sprijin, presiunile culturale și dependența economică joacă un rol central. În multe contexte, femeia se teme mai mult de stigmatul social sau de marginalizare decât de violența însăși. Astfel, izolarea devine un instrument de control, iar lipsa unei rețele de sprijin menține captivitatea.

Latura psihanalitică a fenomenului

• Compulsia la repetiție (Freud) – femeia poate reitera inconștient scenarii afective vechi, încercând să repare prin relația actuală o rană originară.
• Ambivalența iubire–ură – abuzatorul nu este doar agresor, ci și obiect al iubirii. În inconștient, apare fantezia că iubirea are puterea de a-l transforma.
• Identificarea cu agresorul (Ferenczi, Anna Freud) – pentru a supraviețui psihic, victima interiorizează perspectiva abuzatorului, justificându-i comportamentul și percepându-se prin ochii lui.

Astfel, ceea ce din afară pare „neexplicabil”, dinăuntru este un complex de loialități afective, frici inconștiente și mecanisme defensive adânc înrădăcinate.

Concluzie

Despărțirea de abuzator nu este un act simplu, ci un proces gradual, care presupune reconstrucția stimei de sine, recunoașterea propriei valori și, cel mai important, accesul la o rețea de siguranță și suport. Terapeutic, lucrul constă în întărirea eului și facilitarea întâlnirii dintre conștient și inconștient, pentru ca victima să își poată regăsi libertatea interioară și capacitatea de a trăi dincolo de scenariile impuse de violență.

Femeile nu rămân lângă abuzator din slăbiciune, ci dintr-o înlănțuire de mecanisme psihice, inconștiente și sociale care le limitează libertatea. Înțelegerea acestui fapt nu scuză violența, dar ne arată de ce intervenția trebuie să fie mai mult decât un sfat grăbit de tipul „pleacă!”. Ea trebuie să includă suport psihologic, protecție socială și o privire profundă asupra dimensiunilor invizibile ale atașamentului și ale inconștientului.

Sursa foto: medium.com, freepik.com