Blog - Atașamentele și cum funcționează la oameni

Atașamentele și cum funcționează la oameni: între psihologie relațională și lectură psihanalitică

De la prima respirație, ființa umană este relațională. Nu existăm în vid, ci ne constituim psihologic prin relații semnificative, în special prin relațiile de atașament. Aceste legături nu sunt doar afective – ele devin matrici interioare, reprezentări interne ale celuilalt, ale sinelui și ale modului în care suntem sau nu iubiți.

În acest articol, explorăm cum funcționează atașamentul la oameni, atât în termenii psihologiei relaționale moderne (Bowlby, Ainsworth, Fonagy), cât și din perspectiva psihanalizei clasice și contemporane (Freud, Winnicott, Bion, Balint, Kernberg).

Ce este atașamentul? Funcții și formare

Atașamentul este tendința umană biologic înnăscută de a căuta apropiere, siguranță și protecție în relațiile semnificative, în special în fața pericolului, a incertitudinii sau a durerii.

Funcții fundamentale:

• Supraviețuire biologică (protecția puiului de om)
• Reglare emoțională (prin contact, liniștire, susținere)
• Organizare psihică internă (formarea sinelui, mentalizare)
• Bază de securitate pentru explorare, joc, relaționare

Atașamentul în psihologia relațională: de la Bowlby la Fonagy

Bowlby: atașamentul ca sistem motivațional primar

John Bowlby, formatorul teoriei atașamentului, a redefinit relațiile timpurii ca fundament al dezvoltării personalității. El a înlocuit modelul psihodinamic pur intern cu o abordare interacțională și evolutivă, propunând ideea că:

„O relație sigură cu îngrijitorul principal este la fel de importantă ca hrana sau somnul.”

Mary Ainsworth și tiparele de atașament:

• Securizant – copilul explorează, se liniștește ușor la întoarcerea mamei
• Evitant – copilul evită contactul, pare „independent” emoțional
• Ambivalent/anxios – copilul devine furios, inconsolabil, dependent
• Dezorganizat – copilul se apropie și evită figura maternă haotic

Fonagy: atașamentul și mentalizarea

Peter Fonagy adaugă dimensiunea mentalizării – capacitatea de a înțelege stările mentale proprii și ale celorlalți – care se dezvoltă doar în relații de atașament securizante:

„Numai un alt om care ne reflectă stările ne învață cine suntem.”

Lectură psihanalitică a atașamentului: dincolo de comportamente

Deși teoria atașamentului are un limbaj comportamental, ea își găsește ecouri profunde în psihanaliză. Relația cu obiectul primar, formarea eului, fantasmele inconștiente și conflictele interne se exprimă toate prin modul în care ne atașăm și iubim.

Freud: atașamentul derivat din sexualitate?

Freud vedea atașamentul ca derivat din pulsiunile sexuale, în special prin complexul Oedip. Relația cu mama (obiectul primar) este inițial satisfacerea nevoii (oralitate), apoi transferă afectul către alte obiecte.

Limită: subestimarea nevoii ne-erotice de contopire, liniștire, siguranță.

Winnicott: mama suficient de bună și sinele adevărat

Donald Winnicott a revoluționat psihanaliza propunând că identitatea se formează doar în prezența unei mame care reflectă, conține și acceptă trăirile copilului.

• Atașamentul securizant → dezvoltarea sinelui autentic
• Atașamentul insecurizant → adaptare defensivă, identitate fragilă

Bion: funcția de reverie

Wilfred Bion introduce ideea că mama are o funcție de digestie psihică a angoasei copilului – ea preia proiecțiile anxioase ale bebelușului și le „prelucrează” într-un mod suportabil.

Dacă funcția lipsește:

• copilul rămâne cu angoase brute, nedigerate
• se instalează un atașament de tip dezorganizat sau evitant

Balint: nevoia de „obiect primar” și regresie benignă

Michael Balint evidențiază nevoia de „obiect primar” – o relație timpurie de grijă necondiționată, fără cerințe. În lipsa acesteia, individul poate regresa în relațiile adulte, căutând inconștient vindecarea originară în relația de cuplu sau în terapie.

Kernberg: atașament și organizarea limită

Otto Kernberg asociază tiparele de atașament nesigur cu organizarea borderline a personalității:

• Lipsa unui obiect „coeziv” intern duce la relații instabile, idealizare-devalorizare
• Nu a existat un obiect constant și predictibil → imposibilitatea de a integra binele și răul

Cum funcționează atașamentele la adulți?

Atașamentele nu dispar odată cu copilăria – ele devin matrici relaționale interioare, inconștiente, care se reactivează:

• în relația de cuplu (unde partenerul devine obiectul transferențial)
• în relația terapeutică (unde clientul revine simbolic în spațiul originar)

• Atașamentul anxios: teamă de abandon, hiperimplicare
• Atașamentul evitant: nevoie de control, autonomie rigidă
• Atașamentul dezorganizat: relații instabile, conflicte intense
• Atașamentul securizant: capacitate de intimitate și separare sănătoasă

Implicații terapeutice

• Relația terapeutică devine spațiul de reatașare – o reparare a legăturii primare.
• Funcțiile de reverie, holding și mentalizare ale terapeutului activează procese vindecătoare.
• Atașamentele nesănătoase pot fi lucrate simbolic prin transfer și contratransfer.
• Insight-ul nu este suficient: vindecarea vine din relația corectivă.

Atașamentele sunt mai mult decât moduri de a iubi – ele sunt moduri de a exista psihic. Prin lentila psihologică, vedem tipare relaționale; prin cea psihanalitică, descifrăm conflicte, fantasme și traume inconștiente.

Un om nu se naște atașat, ci devine. Iar ceea ce devine este – în mare măsură – scris în primele relații din viață.

Cum se vindecă un atașament rănit?

1. Prin conștientizare:
   Observă-ți tiparele relaționale: ce te face să te închizi? Ce te sperie în apropiere? Când devii dependent de aprobare?
2. Prin prezența unui altul empatic:
   Atașamentele nesigure s-au format cu oameni care nu au fost disponibili emoțional. Se pot transforma doar dacă ai alături un om care e acolo, constant și cald.
3. Prin trăirea emoțiilor blocate:
   Nu e suficient să „înțelegi” de ce ai un stil evitant. E nevoie să simți ce n-ai avut voie să simți când erai copil – durerea de a nu fi fost ținut, furia de a fi fost ignorat, frica de a fi fost abandonat.
4. Prin reparare simbolică:
   În terapie, adultul poate retrăi simbolic relațiile de început și poate rescrie, intern, scenariul atașamentului. Ce nu s-a întâmplat „atunci” se poate întâmpla „acum”.

Atașamentul este destin? Nu. Dar este hartă.
Nu alegem conștient cum iubim, cum fugim sau cum ne agățăm de ceilalți. Dar putem descoperi ce ne-a făcut să fim așa — și mai ales, ce avem nevoie pentru a ne simți în siguranță în relații.

Atașamentul nu e o etichetă. E un limbaj al emoțiilor. Și ca orice limbaj, poate fi reînvățat — cu răbdare, încredere și multă compasiune.

Sursa foto: Freepik, Bixbuy, Google