Blog - „Uciderea Tatălui” și trauma nespusă a României

O lectură psihanalitică a execuției lui Ceaușescu și a ecourilor sale în prezent

Execuția soților Ceaușescu în ziua de Crăciun a anului 1989 a fost, fără îndoială, un moment de cotitură istorică și politică. Dar dincolo de aspectele juridice și sociale, acest eveniment a funcționat ca un act simbolic de o intensitate psihică extremă: o „ucidere a tatălui” în sens psihanalitic, care a lăsat urme adânci în inconștientul colectiv românesc. Astăzi, la mai bine de trei decenii de la acea zi, furia difuză, neîncrederea cronică în autoritate și dorința de schimbare cu orice preț pot fi citite ca simptome ale unei traume nespuse și neelaborate.

Ceaușescu ca „Tată simbolic”

Freud descrie în Totem și Tabu figura tatălui originar ca un lider arhaic, atotputernic, care își controlează fiii și posedă toate obiectele dorinței. În logica acestei horde primitive, fiii, frustrați și exasperați, îl ucid pentru a se elibera. Execuția lui Ceaușescu pare să relanseze exact acest scenariu mitic:

• Era omniprezent în viața cotidiană, identificat cu statul însuși;
• Concentra în sine Legea, Pedeapsa, dar și Iluzia protecției;
• În momentul decăderii, a fost tratat nu ca un simplu om politic, ci ca o figură paternă care trebuia anihilată public, ca act de purificare.

Execuția televizat-sumară, lipsită de proces real, nu a fost doar o pedeapsă juridică, ci un act de catharsis colectiv, o revărsare pulsională reprimată ani întregi.

Crăciunul – între naștere și moarte

Alegerea zilei de Crăciun pentru acest act are o încărcătură simbolică tulburătoare. Crăciunul este sărbătoarea nașterii salvatorului, a speranței. Execuția vine să distrugă figura tatălui în ziua în care, mitologic, ar trebui să ne naștem din nou. Această suprapunere între naștere și moarte dezvăluie o dorință colectivă de renaștere absolută, dar și incapacitatea de a face doliul trecutului.

În plan clinic, acest lucru corespunde unui travaliu de doliu nefinalizat, o traumă disociată care refuză să se integreze simbolic în istorie și rămâne activă sub formă de simptom.

Ambivalența și vinovăția refulată

După Freud, uciderea tatălui generează o vinovăție latentă care intensifică exigențele supraeului. În plan social:

• Poporul simte o vinovăție difuză („am fost complice”, „nu am făcut destul”);
• Se instaurează o relație ambivalentă cu autoritatea: orice lider este întâi idealizat, apoi demonizat;
• Se cere „curățenie totală”, dar fără asumarea reală a propriei dorințe sau a propriei responsabilități.

Această ambivalență permanentă se vede și astăzi: liderii politici sunt rapid transformați din „speranțe” în „trădători”. Această instabilitate afectivă este expresia unei fixări la nivel psihic infantil, unde autoritatea este fie idealizată, fie percepută ca persecutorie.

Criza simbolicului și compulsia de repetiție

Execuția nu a fost urmată de o reflecție simbolică matură, ci de o reprimare bruscă și o tranziție grăbită. Lipsa unui proces real de asumare istorică și socială a dictaturii a lăsat loc unei compulsii de repetiție:

• Fiecare ciclu electoral devine o reluare a „scenei originare”: poporul își așteaptă Mesia, apoi îl sacrifică;
• Justiția, legea și instituțiile sunt percepute ca slabe sau corupte;
• În locul ordinii simbolice apare o pulsionalitate crudă, nediferențiată, exprimată în furie socială, conspiraționism, negare a realității.

Lipsa unui discurs educativ și reflexiv asupra istoriei recente face ca trauma să continue să lucreze sub formă de simptom colectiv.

Lecția clinică și educațională

Dintr-o perspectivă clinică, ceea ce trăim astăzi în România este simptomul unei traume nespuse, al unei execuții neintegrate psihic. Adevărata eliberare, individuală și colectivă, nu vine din distrugere, ci din:

• Simbolizare: a înțelege ce s-a întâmplat, fără ură, dar cu luciditate;
• Asumare: a ieși din poziția de „copil trădat” și a deveni subiect adult;
• Educație psihică și istorică: a transmite generațiilor tinere complexitatea trecutului, nu doar trauma pură sau mitologia salvatorului.

Este esențial ca în școală, în spațiul public, dar și în familie, să începem să vorbim despre autoritate, despre limite, despre putere și despre dorință. Fără execuții simbolice, fără transferuri violente. Cu maturitate psihică.

Prin urmare:
Execuția lui Ceaușescu a funcționat ca o ruptură necesară, dar incompletă. A fost un act simbolic de mare intensitate, dar care nu a fost urmat de travaliul interior necesar pentru o adevărată transformare. Astăzi, când oamenii cer schimbare cu orice preț, când liderii sunt mereu vinovați, iar poporul pare mereu trădat, suntem martorii unei scene care se repetă, ca într-un vis nelămurit.

Las și eu aici această scriere pentru o înțelegere mai profundă!